PĂTIMIREA SFINŢILOR 26 DE CUVIOŞI MUCENICI
DE
LA MĂNĂSTIREA ZOGRAFU DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS
Pe
când împărăţea (la Constantinopol) împăratul bizantin Alexios Duka Murzdufla
latinii - cu mare oaste - au cuprins Constantinopolul şi alte multe oraşe şi sate
din Bizanţ.
Mulţi ani (1204-1261), Imperiul
Bizantin a fost sub stăpânirea latinilor catolici şi se afla într-o stare
jalnică[1].
Astfel era şi atunci când latinii catolici au fost alungaţi din Constantinopol
în vremea împăratului bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282).
Supărat şi văzând insistentele lor încercări de a ataca din nou imperiul,
Mihail Paleologul a trimis o mare reprezentanţă către papa Romei cu scrisori
secrete scrise de el însuşi, în care - printre altele - scria: „Pentru toate
câte V-au făcut trufaşii sciţi (bulgarii) noi nu suntem vinovaţi, deoarece
le-au făcut din propria lor iniţiativă. De aceea şi noi ne temem de ei. Noi
însă, bine urmând şi mai înainte Bisericii Romane, nu am încetat să credem, să
mărturisim şi să cugetăm ca şi Voi. Rugămu-Vă aşadar să ne ajutaţi ca unii ce
suntem de aceeaşi credinţă cu Voi... Dacă nu veţi alerga a ne ajuta şi a ne
apăra, atunci numele Nostru va dispărea de pe pământ, iar Voi veţi fi certaţi
pentru aceasta de Dumnezeu Atotţiitorul".
Când trimişii au ajuns la Roma, toţi
conducătorii apuseni s-au înarmat şi au hotărât să pornească spre
Constantinopol, dar nu ca să-l ajute pe Mihail Paleologul cel de un cuget cu
ei, ci ca să-l nimicească. În drumul lor spre Constantinopol au intrat în
Muntele Athos cel cu nume sfânt şi au început să vâneze pe toţi cei ce trăiau
acolo. Latinii catolici au năpădit mai întâi asupra Lavrei Sfântului Atanasie
şi le-au propus monahilor să se unească cu credinţa lor pentru a avea
împărtăşire cu ei. Monahii s-au temut şi nu au înţeles bine cuvintele
Apostolului: „Lăsaţi loc mâniei" şi prin mijlocirea unui afurisit ieromonah al
lor au primit această propunere, s-au unit cu ei şi astfel şi-au salvat
vieţile. Mai târziu însă, Dumnezeu i-a certat şi i-a pedepsit pe aceşti monahi[2].
După aceea, latinii catolici au mers
la Lavra Ivirului şi au cerut monahilor de acolo să se unească şi ei cu dânşii.
Monahii acestei mănăstiri nu numai că nu au primit aceasta, dar i-au şi dojenit
pe necredincioşi şi după cuvântul Apostolului i-au anatematizat (Gal. 1,8)
pentru inovaţia lor. Când au auzit aceasta cei fără de lege s-au mâniat din
cale afară şi i-au scos afară din mănăstire pe toţi fraţii şi umflându-i pe o
corabie pe cei mai bătrâni i-au înecat în mare. Astfel, fericiţii monahi au luat
cununa muceniciei şi a mărturisirii pentru că nu au cedat în faţa celor fără de
lege. Pe cei mai tineri dintre ei, care se născuseră în Iviria (Georgia), i-au
dus robi în Italia, unde după ce i-au dezbrăcat de hainele călugăreşti i-au
vândut evreilor.
De la Lavra Ivirului latinii
catolici au mers la Lavra Vatopedi. Aici au găsit numai monahi bolnavi şi
foarte bătrâni. Când i-au întrebat despre ceilalţi, ei le-au răspuns:
- Se ascund în gropi şi în tufişuri
ca să-şi păstreze credinţa şi ca să nu se întineze cu nelegiuiţii.
După ce i-au ucis pe aceşti Sfinţi
Mărturisitori, latinii catolici au dat năvală imediat împrejurul mănăstirii.
Când l-au găsit pe întâistătător împreună cu alţi monahi, la început i-au
sfătuit „politicos" se devină de acelaşi cuget cu ei. Dar unul dintre monahi
le-a spus: „Mai bine să bineplăcem lui Hristos, decât lui Antihrist". Ei au
răspuns: „Oare noi nu suntem ai lui Hristos, ci ai lui Antihrist?" Sfântul le-a
zis: „Da, pentru că oricine se împotriveşte Evangheliei lui Hristos este
Antihrist şi el însuşi este cel care vă ajută acum. Ce împărtăşire poate să
existe între lumină şi întuneric? Noi niciodată nu vom trece la voi!
Pnevmatomahii, când au auzit toate
acestea, şi-au înfundat urechile şi nu numai că nu au crezut în adevărul
credinţei ortodoxe, dar şi-au întins mâinile lor cele fărădelege asupra
păzitorilor Legii şi i-au spânzurat pe toţi aceşti monahi chiar în locul în
care i-au găsit. De atunci şi până astăzi acest loc se numeşte Furkovunio,
adică muntele spânzurătorilor.
După aceasta, latinii catolici au
trecut de cealaltă parte a Sfântului Munte şi s-au apropiat de Mănăstirea
Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care se numeşte şi Zografu. Stareţul acestei
mănăstiri, Cuviosul Toma, aflase cu câteva zile mai înainte de năvălirea
necredincioşilor eretici în Sfântul Munte, ca şi de muncile pe care le-au
suferit fraţii săi monahi. El era încurajat de următoarea minune: Un monah
bătrân şi îmbunătăţit trăia în via mănăstirii, care se află la jumătate de oră
depărtare în partea de Sud-Vest a mănăstirii. Acesta avea în chilia sa o icoană
a Maicii Domnului înaintea căreia în fiecare zi tămâia şi citea Imnul Acatist
(al Bunei Vestiri), pe care grecii îl numesc „heretismii". De aceea şi până
astăzi acest loc se numeşte „Herovo". Atunci când de Dumnezeu urâţii catolici
au năvălit în Sfântul Munte cu gânduri rele şi au ieşit din corăbiile lor,
acest bătrân plăcut lui Dumnezeu, spunând după obiceiul lui înaintea icoanei
Maicii Domnului „Bucură-te!", a auzit
din sfânta icoană următoarele cuvinte: „Bucură-te şi tu, Bătrâne! Dar fugi
repede de aici ca să nu te găsească nenorocirea! Mergi şi spune fraţilor din
mănăstire să se zăvorască, deoarece catolicii cei de Dumnezeu urâţi au năvălit
în acest loc binecuvântat de mine şi sunt deja aproape". Bătrânul a căzut
înaintea icoanei şi a zis: „Cum pot eu,
o, Stăpână, să te las pe tine, Apărătoarea mea?" Glasul din icoană i-a răspuns
la aceste cuvinte: „Nu te îngriji de mine, ci mergi mai repede!"
Când Bătrânul a pornit spre
mănăstire ca să vestească ceea ce i-a poruncit Apărătoarea Athosului, icoana
prin mijlocirea unei negrăite puteri îl depăşi, veni în mănăstire şi se aşeză
deasupra porţilor ei. Când a ajuns la porţi şi a văzut deasupra lor sfânta
icoană, s-a minunat Bătrânul şi a povestit tuturor despre descoperirea ce i se
făcu. Monahii, când au văzut icoana Născătoarei de Dumnezeu şi au auzit despre
această preaslăvită minune, au slăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică.
Iar stareţul, aflând din acestea ce nenorocire avea să vină asupra fraţilor
mănăstirii, începu să-i sfătuiască să privegheze şi să nu se teamă. Le spunea:
„- Părinţilor şi fraţilor! Toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu,
aceia sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-aţi primit un duh al robiei, ca din
nou să vă temeţi, ci Duhul înfierii L-aţi primit. Noi ne numim şi suntem fii ai
lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi împreună-moştenitori cu Hristos.
Iar dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El vom şi fi slăviţi, pentru că
cred că pătimirile vremii de acum nu sunt nimic faţă de acea slavă ce ni se va
descoperi"(Cf. Rom. 8: 14-18). De aceea, vă spun împreună cu Apostolul:
- Câţi sunteţi puternici cu Duhul şi
nu vă temeţi de munci rămâneţi cu mine în Sfânta Mănăstire. Câţi însă vă
temeţi, ascundeţi-vă puţin timp împreună cu vasele Bisericii până va trece
urgia ereticilor, ca nu cumva să cădeţi şi să huliţi din puţinătate de suflet.
Atunci, câţiva din cei care se
temeau de munci s-au ascuns în gropi, în peşteri şi în tufişuri, iar sfântul
stareţ împreună cu ceilalţi monahi s-au închis în turn. Au făcut aceasta nu de
frică, ci pentru a folosi timpul rămas - chiar dacă puţin - spre mustrarea
nelegiuitului eres. Chinuitorii au înconjurat mănăstirea din toate părţile şi
au început a striga la monahii din turn:
- Deschide-ne, Doamne, deschide!
Preacuviosul stareţ le-a răspuns:
- Nu vă ştim! De unde sunteţi?
Chinuitorii au continuat:
- Suntem robii lui Hristos şi am venit să vă luminăm şi pe voi
întunecaţii şi rătăciţii ca să vă întoarceţi pe calea cea dreaptă.
Sfântul le-a spus iarăşi:
- Îndepărtaţi-vă de la noi, voi care
lucraţi fărădelegea, pentru că spune Apostolul: Chiar dacă şi înger din cer
v-ar binevesti altceva decât v-am binevestit noi, să fie anatema! (Gal.
1:8). Ce alt dascăl mai vreţi? Alt dascăl vor doar aceia care în chip vădit fac
nebunii. Spuneţi-ne învăţătura voastră şi dacă aceasta este de la Dumnezeu, noi
ne vom uni cu voi şi vă vom primi ca pe nişte fraţi. Dacă însă nu e de la
Dumnezeu, plecaţi de la noi!
La acestea ereticii au răspuns:
- Noi suntem de la Dumnezeu şi
credem în Domnul Iisus Hristos şi propovăduim Sfânta Evanghelie. Suntem
trimişii Prea Fericitului Papă al Romei, care este Capul Bisericii, ca să vă
spunem şi vouă celor fără de minte ceea ce voi nu înţelegeţi, ca să vă
înţelepţiţi şi să cunoaşteţi rânduielile bisericeşti şi să citiţi corect în
Sfântul Simbol al Credinţei - „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul..." -
că Preasfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul, iar la proscomidie să
aduceţi azimă, iar nu pâini; preoţii voştri să-şi radă bărbile ca să nu
păcătuiască în dumnezeiasca slujbă, deoarece ei sunt mirii Bisericii. Dacă
îndepliniţi toate acestea, veţi lua iertare de la Atotţiitorul, iar noi de
bucurie pentru a voastră pocăinţă vă vom milui. Dacă nu, vă vom distruge fără
milă, ca să nu mai trăiţi degeaba pe pământ.
După ce au spus aceste blasfemii şi
altele asemenea acestora, ereticii aşteptau răspunsul cuvioşilor. Aceştia le-au
răspuns înapoi:
- Noi vrem să aflăm Adevărul şi nu
dăm importanţă smintelilor şi nebuniilor voastre, pentru că nu ne temem de
ameninţările voastre. Scris este că numai de Dumnezeu trebuie să ne temem, în
timp ce de oameni nu trebuie să ne temem. De aceea vă spunem cu îndrăzneală:
Nimeni nu poate să ni se împotrivească, dacă Dumnezeu, Care este drept şi
iubeşte dreptatea este cu noi. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta
Evanghelie spune: „Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de
la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre
Mine". Şi iarăşi: „Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor ca să
fie cu voi în veci - Duhul Adevărului". Şi iarăşi: „Acestea vi le-am spus pe
când eram cu voi. Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite în
numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aminti toate cele ce v-am spus".
Cuvioşii Părinţi, ca să dovedească
adevărul şi să astupe gurile celor ce spun că „Duhul Sfânt purcede şi de la
Fiul" au repetat de câteva ori aceste cuvinte. În afara acestora au adăugat şi
alte dovezi, spunând:
-
Dacă nu credeţi acestora, o, pnevmatomahilor, aflaţi de la Înaintemergătorul şi
Botezătorul Domnului Ioan, care L-a văzut pe Sfântul Duh, pogorându-Se ca un
porumbel din cer şi rămânând peste Fiul. Învăţaţi-vă din aceasta că Sfântul Duh
purcede numai de la Tatăl. Această învăţătură o are Maica noastră, Sfânta,
Sobornicească şi Apostolească Biserică şi îi adapă pe toţi fiii ei cu cele care
curg nu din Eden, ci din dumnezeiasca lui Hristos gură care spune:
„Propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea" şi „cel care va crede şi se va
boteza, se va mântui, iar cel care nu va crede se va osândi". Şi iarăşi:
„Pentru că vă spun: orice păcat şi hulă se vor ierta oamenilor, dar blasfemia
împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta". Şi „cel care va spune cuvânt împotriva
Fiului Omului va fi iertat, dar cel care va spune împotriva Duhului Sfânt nu va
fi iertat nici aici, nici în veacul ce va să fie". Pentru că toţi Proorocii,
Apostolii şi Dascălii, învăţaţi de Duhul Sfânt, au botezat, au propovăduit şi
au învăţat pe oameni să recunoască pe cei patru Evanghelişti din cele patru
margini ale lumii, adică pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan, iar cel care va adăuga
un al cincilea evanghelist, să fie anatema. „Cel care va sminti pe vreunul din
aceşti fraţi ai Mei prea mici - zice Mântuitorul - va fi vrednic de muncă". Dar
cel care va sminti întreaga lume - cum faceţi voi - cum se va îndreptăţi ca să
scape de dreapta pedeapsă? Care din cele şapte de Dumnezeu alese Soboare spune
că Sfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi
de la Fiul? Şi care dintre acestea a legiuit că trebuie să aducem azimă şi să
ne tăiem părul şi bărbile cum vreţi voi? Tu, pnevmatomahule (luptătorule
împotriva Duhului), care eşti plin de alte şapte duhuri viclene, în care
Hristos ne înveţi să credem? Tu nu Evanghelia propovăduieşti, ci învăţătura lui
Antihrist. Un al cincilea evanghelist nu aflăm; în afară de Mahomed saracinul,
înaintemergătorul lui Antihrist care înainte de eresul vostru cel de moarte
purtător a semănat zâzanie. Cât priveşte jertfele voastre cele moarte săvârşite
cu azimă, acesta este obicei iudaic. Dar voi veţi zice: Nu cumva Hristos nu
încins şi cu toiag în mână - după Scripturi - a mâncat Paştile? Da, vom spune
şi noi: El a mâncat Paştile, dar l-a desfiinţat după cum a făcut şi cu tăierea împrejur
şi cu altele. Apoi (după Paştile cele iudaice), când a şezut cu cei doisprezece
ucenici ai Săi în foişorul din Sion, a legiuit Paştile Sale. La Cină, El a luat
pâine, a binecuvântat-o, a împărţit-o ucenicilor Săi şi a zis: Luaţi, mâncaţi,
acesta este Trupul Meu... Iată adevărata Taină. S-a scris: A luat pâine[3],
adică pâine dospită şi nu azimă după cum faceţi voi în chip nelegiuit şi
liturghisiţi, întărind eresul lui Apolinarie.
Aceste
cuvinte ale fericiţilor bărbaţi au fost atât de neplăcute catolicilor pe cât de
neplăcute sunt pentru lup pietrele azvârlite cu praştia. De aceea, alergând, au
dat foc din toate părţile sfintei mănăstiri. Pricina tuturor acestor pătimiri
însă, era nelegiuitul şi necredinciosul Paleolog, acest nou Nabucodonosor.
Cuvioşii
şi de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi fiind înconjuraţi de foc în turn,
înălţau către Hristos Dumnezeu ultima lor rugăciune asemenea celor trei sfinţi
tineri (din cuptor):
-
Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Unule Născut, Fiul şi Cuvântul
lui Dumnezeu, Care ca un miel neprihănit Te-ai dat pe Tine însuţi spre
junghiere pentru neamul omenesc, Tu, Doamne, Care Ţi-ai vărsat Preacuratul Tău
Sânge pentru Biserica Ta şi ai zis că nici puterile iadului nu o vor birui,
păzeşte această Biserică a Ta de lupii care o nimicesc. Înmulţeşte, Doamne,
moştenirea Ta în toată lumea, de la o margine la alta a pământului. Alegerea
Preasfintei Maicii Tale păzeşte-o pururea neclintită şi nebiruită; pe cei ce
trăiesc în ea sfinţeşte-i, proslăveşte-i împreună cu tine şi miluieşte-i;
locaşurile Sfinţilor Tăi ridică-le din nou spre slava ta şi spre a noastră
pomenire. Primeşte această rugăciune din buzele noastre întru miros de
bună-mireasmă şi milostiv fii nouă, după cum ca un milostiv ai primit jertfa
lui Avraam şi arderile de tot ale lui Ieftae, ca un bun şi iubitor de oameni.
Iar
după sfârşitul acestei rugăciuni s-a auzit un glas din cer:
- Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că
plata voastră multă este în ceruri!
Când au auzit acest glas neaşteptat, chinuitorii s-au înfricoşat
foarte, dar întunericul care acoperea ochii lor cei înţelegători nu le-a
îngăduit să priceapă minunea, deoarece Sfântul Duh hulit de ei nu a împrăştiat
acest întuneric. Astfel, fericiţii Părinţi şi-au dat sufletele lor în mâinile
lui Dumnezeu. Au fost omorâţi prin foc la anul 1276, iar după un manuscris
grecesc ce se află în Protaton, la Iviron şi Vatopedi la 10 octombrie 1280.
Sfinţii Mucenici Zografiţi sunt 26 la număr, dintre care 22 de monahi
şi 4 laici, ale căror nume sunt necunoscute. Numele monahilor însă sunt
următoarele: Toma, Varsanufie, Chiril, Miheea, Simon, Ilarion, Iacov, Iov,
Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Iosif, Ioanichie, Pavel,
Antonie, Eftimie, Dometian şi Partenie eclesiarhul. Primul dintre ei - Toma - era stareţul şi el discutase cu catolicii
papistaşi, iar ultimul - Partenie eclesiarhul - a rămas în turnul cel
înfierbântat şi a fost coborât pe pământ viu. El a povestit fraţilor întorşi
toate cele ce s-au întâmplat în turn. După ce a trăit încă treizeci de zile
şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu pe 10 noiembrie şi a luat cununa
muceniciei împreună cu fraţii săi deja adormiţi.
Când şi-au sfârşit nelegiuirea, catolicii cei fără de lege s-au
împrăştiat plini de sălbăticie în tot
Sfântul Munte, aşa încât nici o mănăstire, turn, schit sau chilie călugărească
nu le-a scăpat. Au distrus şi au ars toate, iar averile mănăstirilor le-au
furat. În cele din urmă au năvălit cu multe stricăciuni şi asupra Protatonului...
Au făcut şi aici mari vărsări de sânge, distrugând şi arzând toate aşezările.
După multe schingiuiri, l-au spânzurat pe preacuviosul Protos[4]
înaintea Protatonului, în partea dinspre mare, la locul numit Halkos.
De aici, nelegiuiţii catolici au trecut în cealaltă parte a Athosului,
către sud, unde monahii mănăstirii Xiropotamu i-au primit cu ramuri în mâini şi
i-au heretisit cu cuvintele: Pacea lui Hristos să fie cu voi! Catolicii le-au
răspuns: Este şi va fi! Şi au intrat imediat împreună cu monahii în mănăstire.
Aici au dăruit o parte din comorile furate şi s-au declarat ctitori ai acestei
mănăstiri. Monahii (ce sminteală!) s-au unit cu ereticii! Dar Dumnezeu, în
timpul rugăciunii, când au rostit ecfonisul „Pentru Arhiepiscopul nostru din
Roma şi pentru binecredinciosul nostru Împărat..." a căutat din cer şi a
cutremurat pământul. Locul unde se aflau nevrednicii monahi, ca şi zidurile
mănăstirii şi toate clădirile s-au dărâmat ca şi zidurile Ierihonului în timpul
lui Iosua Navi. A rămas înclinat doar o parte dintr-un zid spre a servi ca
învăţătură generaţiilor viitoare. Mulţi din catolici au murit pe loc în acest
cutremur. Alţii însă, văzând această înfricoşătoare minune, au fugit ruşinaţi şi înfricoşaţi la corăbiile
lor. Alţii însă pocăindu-se au rămas şi s-au făcut monahi în Athos. Ruşinaţi de
Dumnezeu, monahii mănăstirii Xiropotamu şi-au înţeles fărădelegea, plângeau cu
amar şi ca nişte pui fără cuiburi rătăceau prin păduri şi prin munţi fără a
avea unde să-şi plece capetele, pentru că mănăstirea lor era distrusă cu
desăvârşire din cauza fărădelegilor lor. Tot atunci a încetat şi minunea care
până atunci avea loc în această mănăstire întru cinstea şi slava Sfinţilor 40
de Mucenici. Iată care era această minune!
Când pururea pomenitul şi fericitul împărat Romano Lecapenul a zidit şi
a împodobit catoliconul (biserica mare) mănăstirii a chemat un arhiereu pentru
sfinţire. În timpul sfinţirii, când arhiereul a zis cuvintele „în numele celor
40 de Mucenici..." s-a întâmplat o minune. În partea de jos a Sfintei Mese a
răsărit o mânătarcă mare cu 40 de picioruşe şi 40 de pălăriuţe, în formă de măr, după numărul Sfinţilor
Mucenici. Odată răsărită, această mânătarcă a început să se întindă în jurul
Sfintei Mese. Pentru această preaslăvită minune toţi au slăvit pe Dumnezeu şi
pe mucenicii Lui. Toţi bolnavii care se aflau atunci acolo şi au mâncat din
acea plantă s-au vindecat pe loc. Vestea despre această minune s-a întins în
toată împrejurimea. Bolnavii care veneau aici pentru mânătărci ca să se
tămăduiască se vindecau, iar toţi care nu puteau să vină la mănăstire,
trimiţând daruri, primeau părticele din acea plantă de Dumnezeu dăruită, pe
care mâncându-le se tămăduiau. De multa lume care venea aici, planta se termina
pe 9 martie, când Biserica prăznuieşte pomenirea celor 40 de Mucenici, pentru a
răsări tot atunci din nou. Această minune întrecea minunea de la Scăldătoarea
oilor - Vitezda. Acolo se tămăduia doar cel care intra primul în apă (după
tulburarea ei), pe când planta aceasta îi vindeca pe toţi şi pretutindeni pe
cei care gustau din ea. Pe cât de binefăcătoare era minunea, pe atât diavolul -
vrăjmaşul creştinismului ortodox, care dintru început urăşte binele - deoarece
nu putea să sufere vederea acestei minuni, începu să se frământe până când în
cele din urmă i se îndeplinise voia. El i-a amăgit pe sărmanii monahi să se
unească la aceeaşi masă cu pnevmatomahii. De atunci, din pricina aceasta,
minunea a încetat.
Aşa pedepseşte Dumnezeu pe cei ce urăsc adevărul. Astfel i-au răsplătit
nelegiuiţii pnevmatomahi pe de Dumnezeu urâţii monahi pentru împărtăşirea cu
ei. Orice jertfă a necredincioşilor e neplăcută lui Dumnezeu. Dacă ei cred că
vor fi în numărul celor aleşi, iată că Dumnezeu le arată contrariul. Pentru
ceea ce au făcut aceşti nelegiuiţi nu au dreptul să se mândrească, căci după
cum au fost ruşinaţi atunci, astfel vor fi ruşinaţi şi la a doua Venire a lui
Hristos. Ortodocşii însă, chiar dacă pătimesc în această lume, nădăjduiesc să primească
bunurile gătite lor de către Hristos Dumnezeu, lucru care cu adevărat se va
împlini...
După plecarea pnevmatomahilor, monahii ascunşi au ieşit din
ascunzătorile lor şi s-au întors la aşezările lor distruse şi arse. Au plâns cu
amar pe fraţii lor morţi. Tot Muntele Athos, asemenea Rahilei, îşi plângea
copiii. Şi cine n-ar fi plâns văzând toate aceste grozăvii? Bocetul şi
plângerea ajunseră până la cer, când monahii - împreună cu David - spuneau:
„Dumnezeule, venit-au neamurile cele de altă lege în locurile Preacuratei
Maicii Tale, întinat-au Biserica Ta cea sfântă, dat-au trupurile cuvioşilor
robilor Tăi mâncare păsărilor şi fiarelor, vărsat-au sângele lor ca apa în
jurul locaşurilor lor şi nu era cine să-i îngroape. Varsă urgia Ta peste
neamurile care Te hulesc şi peste ţările care s-au lepădat de credinţa
ortodoxă. Degrab să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, căci am sărăcit
foarte. Ajută-ne nouă, Dumnezeule Mântuitorul nostru, pentru slava numelui Tău.
Doamne, izbăveşte-ne pe noi pentru numele Tău, curăţeşte păcatele noastre ca să
nu zică nicicând cei de altă credinţă: Unde este Dumnezeul lor? Şi să vadă
ochii noştri răzbunarea lor, pentru că au vărsat sângele robilor Tăi. Iar noi
robii Tăi Te vom slăvi, Dumnzeule, în veac şi vom vesti din neam în neam slava
Ta, slăvitele mărturisiri şi Predanii ale Sfinţilor Părinţilor noştri".
Nelegiuitul împărat Mihail Paleologul, care plănuia să vină în Sfântul
Munte şi să distrugă Ortodoxia de aici, nu a reuşit, pentru că împărăţia
sa a căzut degrab... Într-o expediţie
împotriva lui Ioan Duşan, craiul Serbiei, s-a îmbolnăvit, iar în decembrie 1282
a murit în tabăra sa, lângă oraşul Ber, neunit cu Biserica apuseană şi afurisit
de cea Răsăriteană.
Fiul său, Andronic Paleologul, care era cu el, din cauza constrângerii
poporului, nu îndrăzni să-l îngroape pe tatăl său cu onoruri împărăteşti, ci a
poruncit să fie îngropat noaptea într-o mănăstire din apropiere. Văduva lui
Mihail, Teodora, a fost nevoită să editeze o enciclică în care face o adevărată
mărturisire a credinţei ortodoxe:
„Împărăţia mea - scrie ea - urăşte şi consideră urâciune această
lucrare - unirea - care de curând s-a întâmplat în Biserică şi a tulburat-o în
întregime...După cum Biserica lui Dumnezeu l-a judecat pe patriarhul Vekkos
pentru dogmele sale urâte lui Dumnezeu şi împreună cu el şi pe Melitiniot şi pe
Metohiti - cei de un cuget cu el - şi i-a afurisit, astfel şi Împărăţia mea...
din toate preferă frica de Dumnezeu şi ascultarea faţă de Biserică,
consfinţeşte şi primeşte această hotărâre şi nimeni nu mă va obliga să fac
pomeniri pentru sufletul soţului şi domnului meu."
Pomenirea Mucenicilor care au mărturisit atunci se prăznuieşte împreună
cu toţi sfinţii pustnici aghioriţi în prima Duminică după Duminica Tuturor
Sfinţilor. În mod deosebit însă se prăznuieşte pomenirea Cuvioşilor Mucenici
Iviriţi în Sfânta Mănăstire Iviron şi a Vatopedinilor în Sfânta Mănăstire
Vatopedi. De aceea, cu vrednicie şi cu dreptate este ca pomenirea Cuvioşilor
noştri Mucenici să se prăznuiască şi în Mănăstirea noastră deosebi... Aceasta au
simţit-o şi au vrut-o înşişi fraţii... Şi această dorinţă a lor s-a îndeplinit
când cu bunăvoinţa lui Dumnezeu - contrar aşteptărilor - Mănăstirea noastră a
trecut de la idioritmie la viaţa chinovială. Atunci a început să se prăznuiască
vrednica de cinste pomenire a acestor sfinţi conform dorinţei lor pe care au
exprimat-o în rugăciunea lor către Domnul cu puţin timp mai înainte de a muri
în văpaie: „Doamne, ridică locaşurile sfinţilor Tăi spre slava Ta şi a noastră
pomenire!".
Turnul unde au mărturisit Sfinţii Cuvioşi Mucenici şi unde a rămas
întreagă şi nestricată icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu
„Înainte-vestitoarea" s-a păstrat în parte până în 1873. Deoarece turnul
acoperea aripa nordică a mănăstirii şi se primejduia să cadă de mulţimea anilor
se impunea dărâmarea lui. Dar pentru a fi păstrată pentru totdeauna amintirea
nevoinţei martirice a mucenicilor, toţi fraţii Mănăstirii Zografu au hotărât
într-un suflet să ridice în acelaşi loc un monument, lucru care s-a şi întâmplat
în acelaşi an 1873. monumentul trebuia să fie sfinţit în ziua serbării
pomenirii Mucenicilor. În ajun, după apusul soarelui, a început privegherea de
toată noaptea. Noaptea era fără lună şi pe cer se zăreau doar stelele. De jur
împrejur împărăţea tăcerea. În timpul slujbei - exact la miezul nopţii - când
după întâia Catismă a început să se citească „Viaţa şi martiriul Sfinţilor
Mucenici Zografiţi", deodată, deasupra bisericii s-a arătat un stâlp de foc.
Acesta lumina mănăstirea şi toată împrejurimea cu o lumină atât de puternică
încât se puteau zări şi cele mai mici lucruri. Acest stâlp minunat a rămas
deasupra bisericii pentru 3-4 minute şi apoi s-a mutat din nou pentru câteva
minute deasupra monumentului. A început apoi să se înalţe şi, prefăcându-se în
formă de cerc, încununa de sus ca o cunună monumentul şi locul unde au fost
martirizaţi Sfinţii Mucenici. Această preaslăvită minune a continuat
aproximativ 15 minute. Martorii oculari ai acestei minuni au fost părinţii şi
fraţii mănăstirii, dar şi mulţi dintre închinători - pustnicii şi locuitorii
schiturilor de primprejur care veniseră la Zografu pentru praznic.
Astfel, Atotputernicul Dumnezeu - prin acest semn ceresc arătat
deasupra monumentului ce marchează sfântul loc martiric al monahilor
mărturisitori în această zi a pomenirii lor - a arătat lămurit tuturor cât de
bineplăcută Îi este nevoinţa acestor luptători pentru credinţa cea adevărată şi
credincioşia lor faţă de Sfânta Biserică Ortodoxă... Preacurata,
Preabinecuvântata, pururea Fecioara,
Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, care prin mijlocirea icoanei sale a
prevestit pe nevoitorii ei monahi despre năvălirea nepoftiţilor, sălbaticilor
şi lui Dumnezeu urâţilor catolici, a mărturisit astfel deosebita ei bunăvoinţă
faţă de toţi cei care o cinstesc în chip ortodox şi a arătat cât de urâţi ei şi
dumnezeiescului ei Fiu sunt cei care prin foc şi cu săbii şi prin orice fel de
siluire propovăduiesc împreună cu credinţa ortodoxă şi ghiveciul nedreptelor
lor învăţături şi rătăciri.
(traducere din limba bulgară de monahii Arsenie şi Leontie în Mănăstirea Zografu din cartea „Vieţile sfinţilor bulgari", Ed. Sf. Mănăstiri a Sf. Mare Mc. Gheorghe - Zografu, Sfântul Munte, 2002, pp. 59-76)
Conform relatării istoricului grec Nichita Honiatis (sec. XII - XIII) „latinii aruncau la pământ icoanele lui Hristos şi ale Sfinţilor Lui, le călcau în picioare - după ce luau de pe ele podoabele - şi le aruncau la răspântii sau le foloseau pentru întreţinerea focului în loc de lemne. Unii dintre ei se urcau pe Sfânta Masă, dansau deasupra ei, cântând ca nişte barbari...cântări... Unul dintre comandanţi intră cu calul în biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Mirul care izvora din mormântul mucenicului îl scoteau în vase şi oale, îl puneau în tigăi pentru a prăji peştele şi îşi lustruiau cizmele ş.a. În biserică vorbeau cu glas tare, strigau urât, îi prindeau pe credincioşi de gât pentru a întrerupe sfintele cântări, cântau cântări ruşinoase şi lătrau ca nişte câini." Alţi scriitori bisericeşti din această perioadă, ca mitropolitul Evstratie al Tesalonicului, completează relatările despre urgiile latinilor catolici în Tesalonic.
Căderea Constantinopolului a fost de asemenea însoţită de înfricoşătoare episoade de fanatism religios. Din nou, după mărturia lui Nichita Honiatis, contemporan acestui eveniment, sacrilegiile latinilor catolici au fost incredibile. „Moaştele diferiţilor Sfinţi Mucenici erau împrăştiate în fel de fel de locuri necurate. Cinstitul Trup şi Sânge al lui Hristos îl aruncau şi îl vărsau pe pământ. Luaseră Sfintele Vase pentru întrebuinţarea lor casnică. Preţioasa Sfântă Masă a Bisericii Sfânta Sofia cruciaţii au făcut-o bucăţi şi au împărţit-o între ei... Pretutindeni pe unde treceau cavalerii apuseni făceau urgii nemaiauzite". Dacă papii au făcut vreodată observaţii asupra siluirilor latinilor catolici în Răsărit, aceasta nu a fost decât o manevră diplomatică din partea lor. În expediţiile lor, papii vedeau o strălucită modalitate de a-şi întări autoritatea lor spirituală şi în Răsărit şi de a catoliciza popoarele ortodoxe de aici.
(După P.I. Maliţki, „Istoria Bisericii creştine", Sofia, 1932, vol. III, pp. 4-6)
2] După o tradiţie locală monahii afurisiţi care s-au unit şi au
liturghisit cu catolicii au fost îngropaţi într-o peşteră pe ţărmul regiunii ce
aparţine Marii Lavre într-un loc ascuns pentru
a nu fi văzuţi de oameni. După cum mărturisesc unele relatări vrednice
de crezare şi anumite fotografii, până şi astăzi cadavrele lor zac acolo
neputrezite şi înnegrite la culoare asemenea cărbunelui, iar feţele lor au o
înfăţişare groaznică, demonică, spre înfricoşare şi pildă tuturor celor ce le
văd şi spre amintirea apostaziei lor.
[3] În textele evanghelice (Mt. 26:26; Mc. 14:22; Lc. 22:19), ca şi în
Epistola Sf. Ap. Pavel către Corinteni (I Cor. 11:23), când Mântuitorul a
întemeiat Taina Euharistiei, se întrebuinţează explicit cuvântul „artos" care
în greceşte înseamnă „pâine dospită". Pentru pâinea-azimă în Sfânta Scriptură
se întrebuinţează cuvântul „azimon" (Lc. 22:1). Deoarece Cina cea de Taină s-a
terminat în noaptea dinspre 13 spre 14 Nissan, în care zi - conform literaturii
rabinice - nu se îngăduia a se mânca pâine dospită până la apusul soarelui, la
această Cină s-a folosit pâine dospită. În Biserica Ortodoxă şi astăzi, ca
întotdeauna de altfel, Taina Euharistiei se săvârşeşte cu pâine dospită.
La început pâinea Dumnezeieştii
Euharistii care se folosea în Apus era ca şi în Răsărit pâine normală în
componenţa căreia intra şi drojdia. Iezuitul P. Sirmon mărturiseşte că în Apus,
ca şi în Răsărit, pâinea era în uz în primele nouă secole şi că Biserica romană
a denaturat vechea rânduială în perioada dintre începutul sec. al IX-lea până
în prima jumătate a secolului al XI-lea. Întrebuinţarea azimelor la catolici
este rezultatul unei influenţe iudaica mai noi.
[4] Protos (gr. πρωτος = primul) se numeşte şeful administrativ bisericesc al
mănăstirilor athonite, pe care le administra împreună cu alţi bătrâni de la
alte mănăstiri ca „primus inter pares" (primul între egali). În a doua jumătate
a secolului XVII, Sfântul Munte era administrat deja de Sinaxa Bătrânilor, iar
începând cu secolul XVIII de Sfânta Chinotită (Comunitate) care este
constituită din reprezentanţii tuturor mănăstirilor principale ale Sfântului
Munte, la număr 20.
Va recomandam si: